Pentru fotbal e nevoie de îndrăgostiți incurabili. Marele fotbal nu a admis și nu admite diletantismul. Pentru că fotbalul, deși clasificat printre jocuri, are exigențe de ordin artistic. Pentru tribunele de pe tot globul, fundașii sunt oamenii cu ciocanul pneumatic care sparg zidurile și stârnesc praful. În fotbal s-au schimbat doar numerele de pe tricouri.

Din scântei ies idei. În fotbal nu există meci mare și meci mic. Fotbaliștii din trecut au lucrat mult cu mingea. Au știut foarte multă... meserie. Pe care au învățat-o – fapt deosebit de important – încă din copilărie. Toți tipografii din lume care culeg literele fierbinți ale fotbalului pun o cerneală specială, care dezleagă toate limbile pământului.

Cine doarme în prima noapte de ajun, nu face două parale... O telegramă [...] Dacă ai s-o pierzi vreodată, înseamnă că nu faci nici două parale... Noaptea trecută, un polițist a prins un copil lângă tribuna dinspre gârlă... Lucra cu un mic ferăstrău. Încerca să facă o gaură cât capul lui în tăblia tribunei, ca să poată intra la meci.

Nimeni nu mai e Bindea. Nimeni nu mai e Dobay [...] Voi sunteți de vină, voi, cei care scrieți despre fotbal. [...] Ați uitat să ciopliți idoli. Iar fără idoli, fotbalul moare...

Fotbalul se învață cel mai bine în picioarele goale. Pentru că fotbalul cere unghii sparte și degete sângerânde. Un gol oarecare este și va fi întotdeauna mai frumos decât cea mai măiestrită combinație terminată în bară. El, asemenea altor câțiva îndrăgostiți fără vindecare, nu știe și nu poate să contemple lumina blândă a apusului.

Echipele mari au câmpuri magnetice. Când acestea pier, pier și echipele. Fotbalului nostru de astăzi îi lipsesc cei șapte ani de-afară... [...] După cei șapte ani de-acasă, urmează cei șapte ani de-afară. Între opt și paisprezece. Adică anii când cei din casă te strigă să vii la masă, iar tu nici gând, pentru că liliacul a înflorit, și gârla s-a încălzit, și păianjenii simt mirosul de ceară, și mingea de cârpe sau bășica de porc sare mai bine decât spuna de mare... Obișnuiții străzii Beethoven știau că acolo, în curte, se consumă o mare dragoste. Poate cea mai mare a vieții lui Iosif Petschovschi.

Acum treizeci și ceva de ani s-a născut marea rivalitate dintre Venus și Rapid, cele mai bune echipe bucureștene de fotbal din anii ‘30. O rivalitate „pe viață și pe moarte”, cu tot convoiul ei de întâmplări de necrezut, alimentate uneori de vanitate și chiar de ură. O rivalitate care aduce în memorie legenda Veronei. O rivalitate pe care n-a putut-o stinge nici pericolul comun, Ripensia, și nici curgerea anilor. Cine iubește fotbalul, are timp întotdeauna.

“Portarul ăsta mic nu moare-n pat!” Pronosticul morții mele premature mi-a umplut inima de bucurie. Însemna că trecusem cel mai greu dintre examene: examenul de curaj. (N.a. Fracturile) sunt tribut exuberanței și “marii fericiri de a fi portar”. De a ști că ești ultimul apărător. De a ști că plonjonul tău, bun sau rău, dictează pulsul câtorva zeci de mii de oameni... Zâmbetul e o armă. O armă care impune. Un portar zâmbind valorează cât doi. Un zâmbet bine plasat în ochii înaintașului advers micșorează ca prin farmec unghiul, mărește dilema și asmute cârceii. Eu m-am chinuit să zâmbesc întotdeauna.

Am plecat. N-aveam cum să mă împotrivesc mie însumi. Mă frigea dorul de ducă, pe care mi-l aprinsese marele meșter de vise, George Călinescu. Mulți spun că 3 iulie 1938 este una dintre cele mai frumoase zile din istoria fotbalului nostru... Galeria italiană e cea mai zgomotoasă din lume.

Numai voi, ziariștii, ne priviți de sus. Un fotbalist nu vede decât de jos. Așa cum un cățeluș spitz nu vede decât cu draperia de păr peste ochi... Pentru un fotbalist driblingul e ca apa, dar dacă driblezi cu capul în pământ, e ca și cum ai turna într-o damigeană fără fund. Așa am semnat pentru Rapid. Am făcut-o numai pentru că mi s-a promis o slujbă. Am dat de la mine zece mii de lei pe lună în schimbul unei promisiuni. Poate că târgul n-a fost o afacere, dar așa e omul sărac: n-are încredere în bogăția care vine așa, pe nepusă masă.